Iubiri second-hand

066866ee0c639cf5e33328923d6c8ebe

Cei mai mulţi dintre noi cultivăm în minte gândul că toate durerile, nefericile şi ploile reci de toamnă se năpustesc întotdeauna asupra noastră şi mai rar asupra celor care ne înconjoară. Asta până când, recolta fiecăruia dintre noi, bogată deja în lacrimi şi „de ce-uri” retorice în miez de noapte, este culcată la pământ de ceilalţi şi ale lor poveşti izbitor de asemănătoare cu ale noastre, şi pe care viaţa are grijă să ni le livreze la momentul oportun.

Exceptând momentele în care autobuzul se transformă, parcă, într-un lagăr de exterminare a nervilor din pricina aglomeraţiei ori a zilelor în care răul de maşină te face să crezi că nu vei mai ajunge teafăr la destinaţie, mersul cu autobuzul, tramvaiul ori cu metroul poate fi de-a dreptul revelator. Dacă preţ de o călătorie reuşeşti să te îndepărtezi de propriile gânduri şi să tragi subtil cu urechea la ceea ce discută tinerii aceia doi ori la confesiunea de o staţie pe care ţi-o face bătrânica ce s-a aşezat lângă tine, e posibil să primeşti răspunsurile pe care le-ai căutat în „n” locuri, dar niciodată aici. Nu cred că există o cale mai uşoară de a te conecta la povestea ceiluilalt, decât aceasta în care poţi vedea, auzi şi simţi omul cum se dezvăluie în prezenţa ta. Poate că nu în complexitatea lui, însă întotdeauna există gesturi, cuvinte, priviri care îi trădează bucuria, angoasa ori, pur şi simplu, felul de a fi.

În după-amiaza aceea banală în care am urcat cu lehamite în autobuz, nu mi-a trecut prin gând că, în sfârşit, voi putea să-mi procur răspunsurile pe care, la acea vreme, substituiau replici de genul „Nu eşti singura care trece printr-o situaţie ca aceasta “. Şi totuşi, le-am găsit în conversaţia telefonică a unei tinere asupra căreia, culmea, îmi aşezasem analizator privirea înainte de urcare. Probabil pentru că, aşa cum ar zice un proverb vechi „cine seamănă se-adună “, chiar şi în suferinţă, dileme şi înţepături între coaste cauzate de vreo fostă iubire. Sau cel puţin în cazul nostru. Pentru că, dacă ai avut neşansa de a experimenta despărţirea de prima ta iubire (şi nu mă refer la cea de la grădiniţă),  probabilitatea de a te împiedica la tot pasul de o fostă sau de vreun fost este năucitor de mare.

Acum câteva săptămâni, în timp ce scriam un articol despre aeroportul din Iaşi, mi-am dat că iubirile nu diferă foarte mult de călătoriile noastre, de cele mai multe ori intempestive. Alergăm disperaţi cu un bagaj în care am aruncat în grabă de toate, fără a ne gândi ce anume ne poate fi util sau nu, doar ca să nu pierdem avionul. Iar dacă în cazul bagajelor există anumite reguli de securitate ce ne impun o limită de greutate şi interzic transportul anumitor produse ori obiecte, atunci când vine vorba de dragoste, nu există niciun document în care să scrie negru pe alb ce ar trebui sau nu să luăm în călătoria noastră către o viaţă nouă alături de altcineva.

Ne punem inima în mâinile persoanei de alături, având pretenţia ca aceasta să ne perceapă  gestul ca o dovadă supremă de iubire, fără a conştientiza, însă, că nu facem altceva decât să-i dăruim o inimă plină de impurităţi şi de cicatrici rămase în urma unor răni provocate de vreo femeie sau vreun bărbat din trecutul nostru amoros. E greu să lupţi cu amintiri în care să nu te găseşti niciodată, să concurezi în fiecare zi cu o mulţime de clipe frumoase dar care nu-ţi aparţin şi ani de relaţie. Mult prea mulţi comparativ cu ceea ce ai tu şi cea/cel în braţele căreia/căruia adormi în fiecare seară.

Observ că oamenii tânjesc tot mai des după inimile virgine. După cele care nu ascund traumatisme din dragoste şi nu au bătut niciodată pentru altcineva.Vor să trăiască iubiri curate, lipsite de doruri, regrete şi, dacă e posibil, să le aparţină de la primul sărut şi până la „când moartea ne va despărţi“. Iubiri pe care să le iscălească cu propriul nume, nu neapărat pentru a se lăuda lumii ca şi cum ar fi câştigat un trofeu, ci mai curând ca o măsură de a-şi construi echilibrul interior, de a se asigura pe ei însişi că din acel moment viaţa lor este legată pe veci de cea a persoanei iubite. Se poate ca tocmai aceasta să fie explicaţia ce însoţeşte despărţirile soldate cu foste ori foşti în rol de ”ghimpe”, ce refuză să înţeleagă că nu mai sunt de mult ”centrul universului” cuiva şi parteneri actuali ajunşi victime colaterale din dragoste.

De inimi nou-nouţe care să o înlocuiască pe a noastră, deja erodată, nici nu poate fi vorba, e clar. Nu suntem de unică folosinţă. În schimb, pot să-mi imaginez cum ar fi dacă înainte de fiecare altă iubire, am trece cu toţii printr-un proces intens de detoxifiere şi îngrijire a inimii. Să facem un popas între o relaţie veche şi una nouă. Să ne acordăm o perioadă în care să aruncăm în trash rămăşitele iubirii trecute, toate reziduurile dureroase şi să ne reconfigurăm întreg sistemul dat peste cap. Poate că astfel, inimile noastre second-hand vor avea putere să bată mai tare, vor dărui o iubire sinceră, curată, profundă, fără a mai răsfoi mereu printre amintiri îndepărtate.

Sursa foto: pinterest.com

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s