“Amprenta omului” – cartea care schimbă perspective

human

A recomanda unui om o carte ce nu corespunde structurii lui interioare e ca şi cum i-ai spune să îmbrace o anumită haină, cu toate că aceasta nu i se potriveşte ca mărime sau ca stil. Nici chiar o reputaţie de bestseller nu va rezona cu trăirile, curiozităţile şi trebuinţele lui de cititor, aşa cum nicio piesă vestimentară, fie ea şi cu etichetă de designer celebru, nu-i va încadra armonios personalitatea şi liniile corpului.

Până să citesc „Amprenta omului” – aparţinându-i lui Sebastian Faulks – nu m-am gândit cu seriozitate la ceea ce-i determină pe oameni să aleagă de pe rafturile librăriilor sau de pe cele ale bibliotecilor un anumit tip de carte. Din fericire, scurtele pauze făcute pe când lecturam cartea lui Faulks au fost de-a dreptul revelatorii. Asemeni unui drumeţ care mai face ici-colo câte un popas, suficient timp cât să-şi tragă sufletul, am profitat de răgazul trecerii de la un capitol la altul pentru a reflecta asupra raţiunilor de a alege o carte.

Aşa am ajuns să constat că, în vreme ce pentru unii dintre noi preferinţa pentru un gen literar cântăreşte enorm de mult în procesul de achiziţionare al unei cărţi, pentru alţii totul se rezumă la starea de spirit din acel moment. Pe lângă aceştia se găsesc, desigur, şi oameni care se lasă ghidaţi de zecile de recenzii care circulă în online sau de recomandările celor care devin un fel de călăuze literare. Acum, când privesc retrospectiv la experienţele mele ca cititor, îmi dau seama că eu însămi am solicitat cândva astfel de recomandări, fără să presimt gustul amar pe care aveau să mi-l lase. În acel moment, nu am găsit o explicaţie care să stea în picioare, însă acum conştientizez că dezamăgirea mea era consecinţa unei cunoaşterii reciproce superficiale, precum şi a impunerii, mai mult sau mai puţin voluntare, a unor gusturi literare personale.

Ştiu că pare puţin bizar însă, atunci când mă gândesc la cărţile din librării, atent sortate în funcţie de genul literar, rezist cu greu tentaţiei de a le asocia cu zecile de piese vestimentare din marile magazine, etalate frumos pe umeraşe, în ordinea mărimilor şi a datei de apariţie a colecţiilor din care fac parte. Sigura diferenţă fiind aceea că în librării şi biblioteci nu există cabine în care să poţi proba o carte, pentru a vedea dacă ţi se potriveşte ori ba. Acesta este şi motivul pentru care consider că, în lipsa unei preferinţe clare, recomandările în materie de carte trebuie să aparţină unui avizat. Unui om care reuseşte să privească o carte şi din unghiul celuilalt şi ale cărui sugestii sunt, adesea, inspirate de personalitatea şi modul de viaţă ale persoanei căreia i le trimite.

Din pricina acestui fapt am tot ezitat să recomand cartea lui Faulks, deşi dorinţa de a-i face pe ceilalţi să-mi împărtăşească bucuria de a fi savurat această lectură s-a dovedit la fel de aprigă ca cea a unui copil de a-i implica pe toţi adulţii în jocul său. Am preferat, în schimb, să vorbesc liber, fără a căuta în continuu argumente pentru a persuada, despre o carte care a schimbat sensul câtorva dintre perspectivele pe care le aveam asupra vieţii şi omului, per ansamblu.

Deşi am intrat în posesia ei cu multe luni în urmă, trebuie să recunosc că am amânat momentul lecturării, considerând că atunci când citeşti o carte trebuie să fii cât se poate de prezent în poveste. E mai uşoară calea către dedesubturile cuvintelor atunci când ai gândurile senine, sufletul liniştit şi grijile uitate, asemeni hainelor, în cuier. Iar acum, după ce am epuizat şi ultima filă, pot spune că lunga aşteptare a meritat.

Încă din clipa în care am descoperit „Amprenta omului” am fost încercată de un sentiment de bine. Cu greu mi-am reţinut un zâmbet, gândindu-mă că astfel trebuie să simtă orice tânără în momentul în care probează, pentru întâia oară, rochia de mireasă mult visată. Mărturisesc, îmi doream de mult timp o carte care să mă ţină conectată la ea însă, opera lui Faulks mi-a depăşit toate aşteptările. E o carte de a cărei esenţă nu se poate bucura, pe deplin, decât un împătimit al descifrării minţii şi sufletului omului.

Nu puţine au fost momentele în care, pe durata citirii ei, am avut impresia că mă aflu în capul unei mese pe care sunt expuse toate bunătăţile pământului. În cele peste 800 de pagini, Sebastian Faulks a cuprins o lectură atât de delicioasă şi de diversificată încât mi-e uşor să mă duc cu gândul la cinele de-a dreptul copioase, pe care aproape toţi le pregătim în zilele de sărbătoare. Deşi punctul de reper al autorului pare să rămână mereu acelaşi – şi anume, problematica cu privire la ceea ce ne face umani – acesta se pricepe de minune să jongleze cu poveştile de iubire, cu jurămintele de prietenie, cu boala şi cu traumele, fie ele fizice, fie emoţionale ale războiului, îndepărtându-şi astfel cartea de tiparul uneia ştiinţifice, anoste.

Faulks îşi aduce tributul la înţelegerea psihiatriei, dezvăluind prin ochii celor două personaje principale ale romanului său – Jacques Rebiere şi Thomas Midwinter – începutul anevoios al dezvoltării acestei ramuri a medicinei, precum şi teoriile legate de existenţa fiinţelor umane. Parcurgând drumul devenirii acestora, mai ales din punct de vedere psihic, Sebastian Faulks a reuşit să construiască o adevărată enciclopedie a omului. Şi cu toate că, pe alocuri, sunt dedicate pasaje întregi nosologiei anumitor boli şi tulburări psihice, Faulks nu foloseşte nicidecum un ton grav şi nici nu recurge la termeni de neînţeles. Frapantă însă e perspectiva pe care autorul o propune asupra sănătăţii şi a bolii mintale a omului, întrebându-se dacă nu cumva tocmai nebunia e cea care ne face umani, care ne deosebeşte de restul celorlalte fiinţe. Ce-i drept, n-am rămas indiferentă în faţa unei astfel de posibilităţi, mai ales în aceste vremuri în care tot mai multe minţi rătăcesc pe drumuri numai de ele ştiute, iar sufletele devin din ce în ce mai întunecate.

Mărturisesc că am savurat această carte, de la prima pagină şi până la ultima, în acelaşi ritm în care obişnuiesc să îmi beau cafeaua. Adică lent, liniştitor, ca nu cumva să-mi scape vreun detaliu, vreun cadru sau vreo frază pe care aş putea, mai târziu, să le fructific. Şi, cu toate că întreaga lectură a fost consistentă în problematici asupra cărora merită reflectat, am privit finalul cărţii ca pe o recompensă pe doar un copil cuminte o poate primi. Dar nu datorită sfârşitului pe care Faulks l-a ales pentru personajele sale, ci datorită mesajului transmis cu subtilitate. Şi i-am dat dreptate. Uneori, e mai bine ca anumite aspecte ale vieţii să ne rămână străine, iar unele întrebări fără răspunsuri. Astfel, vom găsi mai mult timp pentru lucrurile care ne consumă fiinţa mai puţin, care ne pun zâmbete pe chip şi ne ajută să ne simţim cu adevărat vii.

Sursa foto: pinterest.com

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s