Facebook – pistă de întrecere pentru aspiranţii la (ne)fericire

mirror

Deşi nu-mi imaginez o viaţă deconectată ireversibil de la ceea ce numim generic „civilizaţie”, recunosc că momentele în care îmi doresc să trăiesc ca-n epoca bunicilor noştri sunt tot mai frecvente. Odinioară, oamenii îşi conduceau existenţa după valori care, invariabil, le fac pe ale noastre să pălească. Atunci simplitatea avea alte valenţe faţă de cele pe care le-a căpătat în timp, iar luptele cu propriile slăbiciuni şi nevoi erau mult mai apreciate decât rivalităţile între semeni, adesea însoţite de tertipuri ieftine.

Până nu demult, am fost posesoarea unei convingeri bine încetăţenită, conform căreia omul e sortit progresului şi că aceasta ar fi singura lui menire. Nu încerc acum să contest nevoia omului de a se angaja într-o evoluţie perpetuă, însă mi-e imposibil să trec cu pasivitate peste înţelesul pe care noi toţi l-am dat termenului de evoluţie. Cuprinşi de euforia progresului, am început să funcţionăm mai degrabă matematic şi am încetat să mai fi oameni. Ba mai mult, ne-am tehnologizat simţurile, gândurile şi chiar zâmbetele.

Tocmai de aceea, îi consider pe cei de dinainte de noi demni de o treaptă superioară în ierarhia umanităţii. E drept că bunicii noştri nu aveau acces la informaţie cu un simplu click şi nici nu-şi dădeau check-in din vacanţele pentru care munceau cu sudoarea frunţii. Însă gustau din plin din ceea ce nouă ne lipseşte cu desăvârşire: discreţia, sentimentul acela măgulitor al complicităţii şi capacitatea de a rezerva doar pentru tine şi cei dragi micile şi marile bucurii ale vieţii.

Bunicile noastre nu-şi puteau etala talentul culinar, postând pe Facebook fotografii cu deliciosul tiramisu pregătit de mâinile lor iscusite. Dar cu toate acestea, am certitudinea că porţiile în plus ce le erau solicitate valorau mai mult decât zecile de like-uri. Ale noastre bunici nu-şi fotografiau ultima achiziţie vestimentară în oglindă, însă strângeau aprecieri ori de câte ori ieşeau duminica la promenadă. Cât despre ritualul ceaiului de dimineaţă sau despre apusul soarelui privit din colţuri de lume spectaculoase, înclin să cred că aveau o savoare pe care o puteai simţi cu adevărat. Şi asta pentru că nu erau întrerupte de o tabletă conectată la Facebook sau de un status menit să cosmetizeze intenţia de laudă a autorului său.

Ei bine, existenţa noastră – a oamenilor moderni, aşa cum ne place să fim etichetaţi, pare să fie guvernată de un ritm alert, privativ de esenţele vieţii şi de un spirit competitiv care ne macină pe dinăuntru. Dacă nu aş şti că jobul îi ocupă fiecăruia dintre noi câteva ore bune pe săptămână, aş putea crede cu uşurinţă că ne dedicăm cu toţii atletismul de performanţă. Şi nu mă refer la sportul în sine, pe care îl ştiţi cu toţii, ci la întrecerile internautice la care ne înscriem voluntar, cu gândul de a-i depăşi pe ceilalţi în bucurii, reuşite profesionale şi împliniri personale. Iar pagina de Facebook este pista ideală, preferată de cei care aleg să-şi construiască fericirea, mizând pe recunoaşterea, pe felicitările sau pe invidia celor din jurul lor. Însă toate aceste sunt perisabile. Fericirea adevărată, în schimb, izvorăşte din ceva mult mai profund. Din plenitutidinea, serenitatea şi limpezimea interioarelor noastre.

Zilnic ne aliniem la start cu status-uri minuţios gândite, cu postări care stârnesc rumoare şi cu fotografii alese pe sprânceană. Bifăm printr-un check-in dat cu telefonul mobil fiecare loc pe unde trecem şi nu ezităm să-i punem pe ceilalţi în temă în legătură cu ce ni se întâmplă, editând numaidecât secţiunile about ori life event. Şi cum învingătorii sunt întotdeauna aşteptaţi dincolo de linia de finish, se presupune că la sfârşitul zilei performanţele notabile vor aparţine numai celor pentru care satisfacţia e direct proporţională cu numărul de like-uri, share-uri sau comentarii. În realitate însă, fiecare zi marchează o cursă istovitoare, care sădeşte invidii, ne răpeşte din momentele care dau aromă vieţii şi naşte în noi înşine frustrări. Iar câteva confesiuni recente mi-au întărit constatarea în care eu însămi refuzam să cred acum ceva timp.

Intimităţi, succese, bucurii sincere sau forţate – pe toate le expunem pe Facebook, de parcă ne-am găsi într-un bazar plin ochi cu obiecte ieftine. Unii dintre noi dintr-un exces de narcisism sau de lăudăroşenie acută. Alţii pentru că au mereu ceva de demonstrat celorlalţi sau pentru că simt că doar depăşindu-şi rivalii vor găsi curajul de a-şi înfrunta temerile, de a deveni stăpâni pe propria lor viaţă. Numai că insistenţa de care dăm dovadă cu fiecare postare în parte nu face decât să ne accentueze slăbiciunile, lăsând la vedere fix ceea ce dorim să ţinem departe de ochii celorlalţi. Şi pentru că experienţele personale mi-au livrat de-a lungul timpului cele mai bune lecţii, găsesc cutezanţa de a spune, chiar cu riscul de a mă repeta, că adevăratele competiţii, cele care sculptează caractere şi consolidează încrederea de sine sunt cele cu noi înşine şi nu cu ceilalţi. Singurele limite pe care le putem depăşi sunt cele pe care ni le impunem singuri, cele pe care le cunoaştem, şi nu cele care nu ne aparţin.

Sursa foto: pinterest.com

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s