“Femeia care nu se mai temea de îmbătrânire” – mic îndreptar de fericire

calatoria-unei-femei-care-nu-se-mai-temea-de-imbatranire_1_fullsize

Da, iubesc cărţile! Şi sunt atât de multe motive ce mă împing să afirm asta, încât aş putea să populez un prim volum din seria “Confesiunile unui dependent de lectură”. Le iubesc pentru escapdele de la orice oră şi pentru iluziile cu gust dulce-amărui. Le iubesc pentru visurile ce le sădesc în mine şi pentru bucuria cu care îmi colorează cerul fiecărei zile. Dar mai ales, le iubesc pentru că aduc la malul conştiinţei noastre lucruri pe care le grăbim cu privirea şi perspective mai însorite din care să privim lumea.

Ei bine, o astfel de carte este şi „Femeia care nu se mai temea de îmbătrânire”. Povestea întâlnirii noastre nu vădeşte nimic special, e drept, însă relaţia pe care am clădit-o de-a lungul celor 200 de pagini e una cât se poate de puternică, de intimă, şi am convingerea că va reuşi să ţină piept timpului. Pentru că da, cred cu înflăcărare că între cititor şi lecturile sale se poate naşte o legătură şi o complicitate capabile să o egaleze pe cea dintre doi oameni.

Am fost instantaneu atrasă de această carte, recunosc. Şi asta fără să ştiu că Gabriel Osmonde e doar un pseudonim, iar numele celui a cărui amprentă o poartă e, de fapt, Andrei Makine. Un scriitor de care m-am îndrăgostit iremediabil graţie unui alt roman al său – „Femeia care aştepta” – şi care, de mai bine de un an, ocupă unul dintre sertarele noptierei mele. Îmi place să-l ştiu aproape, mai ales în momentele în care am nevoie de o lectură vibrantă, sinceră, umană. Una asemeni celei despre care vă vorbesc acum.

„Femeia care nu se mai temea de îmbătrânire” e un roman care te ”fură”. E genul acela de carte din cauza căreia uiţi să iei cafeaua de pe foc, să-ţi termini cerealele cu lapte sau că trebuie să ajungi la întâlnirea aia cu prietenii. Am devorat–o fără să mai am conştiinţa sinelui şi a lucrurilor din jurul meu, iar asta datorează în mare parte şi naturaleţei cu care autorul aşterne cuvintele pe hârtie.

Însă ceea ce e de-a dreptul fascinant la Osmonde e faptul că reuşeşte să te împingă dincolo de zona de confort. Să te activeze emoţional, să te aşeze faţă în faţă cu tine însuţi şi cu toate acele realităţi care te sperie, te incomodează, şi cărora le refuzi accesul în conversaţiile tale cu ceilalţi. Şi, cu toate astea, imediat ce ai terminat de citit, ai impulsul de a-l îmbrăţişa şi a-i mulţumi din inimă.

Optimistă, sensibilă, neprevăzută şi cu puncte de suspensie presărate, la final, în mintea cititorului. Acesta este registrul de cuvinte în care pot vorbi despre bijuteria asta făurită de Gabriel Osmonde. Despre cartea care te convinge că dreptul la fericire nu se refuză şi te face să vrei să trăieşti într-un alt timp decât cel al compromisurilor, al resemnării. Şi da, e musai să o citeşti indiferent că simţi sau nu că viaţa pe care o trăieşti te sufocă, nu te mai defineşte, a încetat, cu alte cuvinte, să-ţi aparţină.

Sursa foto: elefant.ro

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s