De ce nu îi invidiez pe norocoși

c87a3e2c6e8e9f2f341f9e09528eeb27

Atunci când vorbim de succesul profesional ori de alte lucruri pe care ni le dorim cu înflăcărare, distingem, de regulă, două căi prin care le putem obține, și anume calea simplă și cea dificilă. Sau, cum ar spune americanii: “the easy way” și “the hard way”. Da, există multe motive pentru care îi iubesc pe aceștia, iar pragmatismul și franchețea pe care fiecare dintre ei o manifestă în relația cu propria lor persoană reprezintă unul dintre ele.

Ei bine, dacă ești suficient de norocos, e mult mai ușor să bifezi acele visuri pe care le-ai așternut pe o listă mentală. Ușile ți se deschid fără a mai fi nevoie să bați în ele asurzitor, exigențele sunt mai puține la număr, iar oportunitățile și oamenii potriviți se ivesc exact atunci când trebuie. Ca și cum toate planetele s-ar alinia perfect astfel încât dorințele tale să devină realitate.

Dacă însă te găsești în extrema cealaltă, atunci ar fi bine să te aștepți să mergi pe un drum potrivnic, pavat cu numeroase obstacole. Să fii pregătit să te lovești de refuzuri categorice, să întâlnești oameni care te vor privi de la înălțimea egocentrismului lor și să te ridici singur din mocirlă, fără ca cineva să îți întindă o mână de ajutor.

Eu, de când mă știu, am făcut parte din cea de-a doua categorie. Întotdeauna a trebuit să muncesc mai mult decât ceilalți pentru a obține ceea ce mi-am dorit, să lupt mai abitir ca să ajung acolo unde mi-am propus și să încerc să fac slalom printre piedicile așezate în cale. Exact ca în basmele copilăriei mele în care, adesea, personajul principal trebuia să treacă prin mai multe probe dificile pentru a demonstra că este demn de inima vreunei fete de împărat ori de moștenirea tatălui său.

Pentru o perioadă de timp, chiar am trăit cu ferma convingere că m-am născut cu o karmă proastă sau că ceea ce mi se întâmplă este, de fapt, o uneltire a destinului. Așa încât, m-am așezat în scaunul victimei, compătimindu-mă pentru eticheta pe care eu însămi mi-am atribuit-o. Însă după ce am aruncat o privire pe biografiile câtorva dintre oamenii celebri pe care îi admir – Oprah Winfrey, Christina Aguilera și Whoopi Goldberg fiind doar câțiva dintre ei – am realizat că nimic nu este întâmplător și că nu am niciun motiv să-i invidiez pe semenii mei cu mai mult noroc ca mine. Ba dimpotrivă.

Și, dacă până nu demult, îmi doream să fi parcurs o cale lină, fără piedici și poticneli asemeni celorlalți, acum mărturisesc că sunt recunoscătoare pentru șiragul de obstacole întâlnite, de încercări eșuate și de suferințe. Iar ceea ce spun nu e nicidecum manifestarea unei forme incipiente de masochism, ci conștienzarea unui aspect căruia puțini dintre noi îi acordă importanță. Cumva, e mai confortabil să pozăm în ipostaza de victimă și să ne plângem singuri de milă decât să ne contabilizăm problemele și să descoperim ce putem învăța din ele.

Exact ca un copil care, abia după ce s-a lovit în cădere liberă, învață că săriturile sunt periculoase, și noi – spre deosebire de cei care nu au fost nevoiți să muncească sau să se zbată pentru ceea ce au – vom deprinde reflexul de a ne proteja de oamenii care ne pot răni și de lucrurile nocive pentru confortul nostru psihic și emoțional. În plus, vom avea mai mult curaj pentru a ține piept greutăților și vom privi viața dintr-o perpectivă mai optimistă, mai senină.

Sursa foto: pinterest.com

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s